“Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste” – Blaise Pascal – filosofie, psihologie sau teologie?
Mai mult decat filosofie, mai mult decat psihologie… putem vorbi de teologie? Ce a vrut sa spuna Blaise Pascal cu aceste cuvinte? Practic inima are propria ei cunoastere si intelegere?
Am incercat sa caut pe internet articole referitor la acest subiect. Am fost un pic “dezamagit” 🙂 de ce am gasit. Nu ca m-as fi amagit ca as fi putut gasi informatii super / ultra interesante… Dar ma gandeam ca oamenii vor scrie mult mai mult si mult mai frumos si mai profund, pe marginea acestor cuvinte / pe marginea acestei maxime a lui Blaise Pascal. Mai ales pe site-uri de psihologie sau chiar de teologie. Am gasit totusi pe un site o povestioara frumusica si din aceea siropoasa / gen Hollywood – poveste incredibila si romantata, cu un frumos happy end caracteristic filmelor americane… Un pic cam neactualizata. Posibila cel mult intr-un veac mult apus, si categoric mult mai conservator (gen amandoi sa fie credinciosi, barbatul sa fie cap, sa o iubeasca pe femeie – cu adevarat, nu numai la nivel declarativ si femeia sa fie supusa acestuia). Dintr-un peisaj pe care ni l-am dori intr-un mod idilic, dar cu care categoric nu ne identificam in viata reala. Cel mult intr-o lume paralela si echidistanta. 😀
Ce m-a determinat sa caut pe internet dupa aceste informatii?
Faptul ca avand un curs cu Parintele Holbea la facultatea de teologie in anul 2 a adus in discutie aceasta maxima, pe care o cunosteam, si care cu aceasta ocazie a fost reactualizata. Ea a fost adusa la cunostinta noastra, a studentilor ca urmare a unei discutii mai largi referitoare la Inima si rolul ei intr-un plan mai vast care cuprinde atat inima ca simtire, dar si inima ca organ intern vital al organismului nostru.
Cel mai frumos la aceasta maxima este faptul ca face referire la inima si la ratiune intr-o singura propozitie. Iar noi crestinii cunoastem ca cea mai lunga distanta nu este aceea dintre Pamant si Luna, nici cea dintre Bucuresti si Roma, Bucuresti si Paris… nici chiar dintre Bucuresti si Moscova sau, New York sau Seoul… 🙂 Ci cea mai lunga distanta este dintre Inima si ratiune (Minte). Sa strabati acest drum pare o misiune imposibila. Iisus Hristos a fost exemplul nostru ca se poate.
Da, veti spune, dar a fost om si Dumnezeu. Da, asa este. Dar, Apostolii (cei chemati sa propovaduiasca cuvantul Mantuitorului neamurilor) au fost doar oameni. ei au fost cei ce au calcat pe urmele lui Hristos (Unsului) pe pamant. In primul rand iubirea lui Dumnezeu pentru om nu poate avea termen de comparatie. Ea nu poate fi comparata pe pamant cu niciun fel de alta iubire. Pe urmatorul loc ar fi iubirea Sfintilor pentru Dumnezeu. Iubirea este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care Dumnezeu l-a daruit oamenilor. Pentru aceasta omul trebuie sa nu aiba inima impietrita. Dumnezeu nu se uita la fata oamenilor, El se uita la inima lor. Iar aceasta este o lucrare a omului de smerire in fata lui Dumnezeu si a oamenilor. Fiindca omul nu este altceva decat “chip si asemanare cu Dumnezeu“. Iar Iisus Hristos a spus ca cei ce vor sa fie mai mari in aceasta lume trebuie in sa slujeasca oamenilor.
Pentru ca un conducator sa merite demnitatea conferita trebuie sa devina slujitor al oamenilor care l-au delegat sa faca asta. Numai atunci va fi demn si va merita cu adevarat sa conduca. Si aceasta este un mod de a iubi. De ati iubit poporul si tara in care te-ai nascut. De fapt iubirea se naste si se dezvolta in cadrul propriei familii. Ce este la nivel micro se va regasi si la nivel macro. De fapt noi incercam sa-l descoperim pe Dumnezeu in exteriorul nostru, neincercand in primul rand sa-l descoperim in interiorul nostru. Ca atare aceasta maxima are cuprinsa in interiorul ei o intreaga teologie… Inima este locasul celor mai inalte simtaminte ale omului. Dar ea nu se poate margini numai la iubirea dintre un barbat si o femeie. O iubire care este intr-adevar cu sublima doar daca este traita in Dumnezeu. Acesta este un subiect prea vast ca sa fie discutat intr-un simplu articol pe internet. Mi-ar placea ca pe viitor sa gasesc articole care sa dezvolte acest subiect mult mai mult si pe un plan care sa-mi bucure sufletul si care sa ma multumeasca. Sunt convins ca sunt oameni capabili sa o faca mult mai bine decat am facut-o eu acum.
“Etimologie
Din latină anima.
Trecerea de la „suflet” la „inimă” apare numai în română, confer totuși animus „inimă” într-o glosă de la Toledo (Castro 162). Sensul de „pântece” coincide cu cel al franceză cœur, bulgară sărce, greacă ϰαρδιά, „parte superioară a stomacului”.
sursa: https://ro.wiktionary.org/wiki/inimă
Un articol interesant pe aceeași temă am scris și pe adresa https://convorbiriduhovnicesti.ro/https://convorbiriduhovnicesti.ro/inima-si-rationalitatea-ei-irationala-cateodata/
cu titlulI Inima și raționalitatea ei irațională, câteodată – o antinomie care poate fi înțeleasă mai ușor
